Afirmaţie cu greutate, ştiu. Dar există viaţă după PCM, aşa cum a existat una înainte de PCM. Şi vreau să-ţi fie foarte clar: nici una nu are legătură cu cealaltă! Sunt ca Soarele şi Luna. Extreme.

O să-ţi povestesc viaţa mea de dinainte de a face Training-ul Process Communication Model® , ca să îţi pot enumera beneficiile reale pe care le-a adus în viaţa mea, ca entitate psihologică şi mentală.

Eu, înainte de PCM

Eram un om care pleca într-o relaţie (de orice fel) din poziţia de  superioritate, dar nu din răutate ci ca formă de apărare.

Am ştiu tot timpul asta, aşadar am fost nevoită într-un termen  relativ scurt să învăţ să-mi maschez teama şi să par puternică. Reuşeam cu brio să par arogantă, însă am putut trăi  liniştită cu asta.

 Judecam oamenii subit, clar şi fără drept de replică.Fără a  asculta. Fără a empatiza. Fără a înţelege. Sau poate înţelegând doar ce  îmi doream eu să înţeleg şi să văd – drama dramelor. Pe scurt,  ascultam fără să aud. Şi puneam întrebări (la asta mă pricep  extraordinar de bine 🙂 ), doar ca să aflu ceea ce mă interesa pe mine  în particular. Ştiu, şi mie îmi miroase a egoism 🙂 .

Intram foarte uşor în conflict când simţeam că pierd controlul a ceea ce mi se intâmplă, căci da! vroiam să controlez totul: timpul, ceasul, Soarele şi Luna, poate şi Pământul. Pentru că asta îmi dădea siguranţă. Pătrăţelul meu era perfect definit şi dacă dădeai buzna în el riscai să fii linşat. La propiu 🙂 .

Tot timpul mi-am făcut prieteni uşor, dar am păstrat foarte puţini lângă mine. Doar cei care îmi plăceau : oameni cu viziune, dedicaţi, care munceau şi ştiau exact ceea ce vor. Pe restul i-am nimicit  sau m-au nimicit ei pe mine căci asertivitatea nu era punctul nostru forte.

Deci la fel de uşor mi-am făcut duşmani. Fără să ştiu şi fără să vreau. Am fost atacată personal şi am purtat bătălii care nu mi-au adus nici un beneficiu. Din contră.

Am pierdut mulţi oameni dragi mie pentru că nu i-am acceptat aşa cum sunt. Pentru că nu am fost capabilă să înţeleg că, dacă eu vreau şi sunt dispusă să investesc în mine şi să evoluez nu înseamnă că şi cei din jurul meu trebuie să facă la fel. Că dacă eu consider că greşelile altora sunt cel mai bun exemplu, asta nu înseamnă că nu-ţi poţi permite să greşeşti şi să îţi trăieşti propiile experienţe în viaţă . Şi că da, eşti ok şi atunci când alegi calea uşoară în viaţă, pentru că fiecare are dreptul să aleagă ce îşi doreşte.

Dar asta am învăţat pe parcurs.

Am resimţit pierderea și abandonul de atât de multe ori încât am găsit o metodă să mă imunizez la ele.

Aparent, bineînţeles 🙂 .

Acum însă mi-e foarte clar. Am înţeles unde am greşit, dar mai ales de ce.

Şi aici întervine PCM, care mi-a dat o stimă de sine pe care o pierdusem de mult timp. Ştiam să o maschez şi pe asta, desigur :).

Eu după PCM 

Acum simt că nu mai bâjbâi. Parcă, dintr-o dată, totul are sens. Mă înţeleg pe mine foarte bine, dar şi pe oamenii din jurul meu.

Eu fac parte dintr-un profil psihologic (persister sau  perseverent) care intră în stres de pe poziţia „Eu sunt ok, tu nu esti ok”, în bază. În fază sunt thinker (gânditor).

Cum spuneam şi ştiam, poziţia de superioritate. În acel moment sau primul grad de stres, din diverse considerente  conjuncturale, nu mai comunic cu cel de lângă mine corect pentru că pentru o secundă am simţit că nu sunt perfectă/ nu voi fi perfectă, deci nu am/nu voi avea valoare.

Din fază (thinker sau gânditor), asta este teama mea majoră : că nu sunt perfectă.

Aşadar, când am înţeles unde greşesc am lucrat la acest aspect: să nu îmi mai doresc să fiu perfectă.Şi ghici ce ?

Am realizat că dorindu-mi să fiu perfectă, de fapt, am stagnat. Am rămas în pătrăţelul meu şi nu am ieşit de acolo nicicum.

Şi atunci intervine forma mea de apărare, căci eu ca să mă apăr, atac. Plec în cruciadă pentru a-mi împărtăşi opiniile, asigurându-mă că le accepţi. Şi după multe bătălii, dacă nu reuşesc să ajung la un consens cu tine, în ultimul prag de stres, mă las de tine. Nu îmi mai asum nici un angajament. Iar asta se întâmplă în ultimul grad de stres, cel din bază.

Cu toate că am ştiu întotdeauna starea mea de conflict,  nu am ştiu de unde porneşte:  din dorinţa de a fi perfectă şi de a livra ceva perfect.

Acum teama mea are sens şi definiţie.

Te judecam că nu gândeşti la fel ca mine cu o simplitate debordantă. Am avut întotdeauna setate nişte filtre fără să înţeleg care sunt şi de ce sunt aşa.Instinctiv le-am urmărit şi m-am adaptat lor, ba chiar am intrat în cruciade grele pentru a mi le susţine. Unele fără sens pentru alţii, şi paradoxal fără sens real nici pentru mine.

Cert e că dacă simţeam că nu ai standarde înalte, că nu ai definit un plan (pătrăţelul), nu erai demn de mine.

Pe scurt, trebuia să fii perfect.

Se pare însă că nu numai perfecţiunea este cea care mi-a dat mie bătăi de cap, aşa cum am crezut în primă fază, imediat după ce am terminat PCM. Crucea pe care o port eu, ca noi toţi de altfel, este alta.

PCM-ul vorbeşte despre 6 profile psihologice şi momentele din viaţă când, datorită unei pierderi pe care o suferim, ne conturăm ca şi profil psihologic pe viaţă.

Persister-ul din mine sau perseverent-ul, în jurul vârstei de 2 ani a învatat teama , mai ales teama de abandon.

Am resimţit abandonul atât de puternic, încât , din secunda aceea am hotărât să nu mă mai ataşez din teama de a nu mai pierde niciodată. Pierderea celei care mi-a fost ca o mamă a avut un impact atât de puternic asupra mea încât, până nu de mult, am fost sigură că eu personal am fost principala vinovată. Şi am decis că voi fi perfectă pentru a nu fi abandonată din nou. Că trebuie să fiu perfectă să nu mai greşesc şi să nu mai pierd, să nu mai fiu abandonată.

În timpul training-ului, când trainerul a început să povestească despre etapele în care ne dezvoltăm ca şi profil psihologic şi a ajuns la persister (perseverent) relatatând în detalii drama acestui profil psihologic, am izbucnit în plâns. Am simţit că mă rup în bucăţi efectiv. Am plecat la baie unde am plâns aşa cum am mai plâns o singură dată în viaţă: când am renunţaţ la un om pe care l-am iubit enorm de mult, dar standardele lui de viață nu erau aceleaşi cu ale mele. Paradoxal, nu?

Am plâns pentru toţi aceşti 6 ani în care nu am plâns. În care m-am pedepsit şi m-am ascuns de mine şi de ruşinea de a fi iubit pe cine nu trebuia. Am plâns pentru tot ce mi-am refuzat şi pentru toate greşelile pe care le-am făcut, şi am plâns pentru toate pierderile pe care le-am avut în toţi aceşti ani, pierderi pe care mi le-am mascat cu brio.

Aşadar, teama a fost, timp de 30 de ani, combustibilul meu.  Am trăit cu, şi din teamă.

De curând am hotărât s-o înving. Mi-am transformat-o în prietenă şi am pornit cu ea pe un alt drum. Pe drumul în care singura mea teamă este cum voi funcţiona eu fără teamă. Acum, singura mea teamă este că nu mi-este teamă destul 🙂 .

PS : PCM mi-a mai mai dat un cadou : noţiunea de atenţie negativă. Atunci când unui om nu îi acorzi atenţie (de fapt nu îi hrăneşti nevoia lui de bază), acesta va riposta. Va intra în stres şi fie te va ataca (cum fac eu)  sau va intra pe poziţie de victimă. Cert e că încă este în punctul în care vrea ceva de la tine şi foloseşte fie atenţia pozitivă, fie atenţia negativă.

Pe scurt, dacă cineva intră în război personal cu tine înseamnă că e felul lui de a-ţi atrage atenţia. Nereuşind cu frumosul şi cu binele, încearcă cealaltă variantă. Te vrea de partea sa, însă nu ştie  să folosească limbajul corect pentru a te determina să îl asculţi. Iar tu resimţi doar atacul. Aşa se nasc conflicte pe care, dacă am şti în fază incipientă să le stingem am avea cu toţii o viaţa mult mai bună.

Însă, sunt profile psihologice, extreme, care inevitabil se ciocnesc.

Dar despre asta o să-ţi povestesc într-un alt articol în care o să îţi explic mai pe larg ce este şi ce face PCM pentru că, precum spunea Sun Tzu în Arta Războiului: „când este pace, un om de bine îşi ţine sabia alături de el„.