„Despre ce vrei să scrii? Mămicie, lifestyle, psihologie? Poți scrie despre psihologie dacă tot te-ai apucat de studiat despre astea, akashice.”
Cam asta este ceea ce Alexandra mă întreba ieri, când ne plimbam cu kinderii prin parc.
In timp ce procesam informația auzită, mintea mea pe fundal spunea : „De ce vrei să ştii ? Eu? Psihologie? Asta e pentru psihologi, ce ştiu eu? Leave me alone! Era aşa o idee. Nu vreau să scriu. Nu sunt pregatită. Altă dată”.
Deja nu-mi mai doream sa fac asta. Insă ceva era atât de real din toate astea. Iar apoi i-am spus cu voce tare:
” Nu stiu exact cât o să îmi ia până când scriu efectiv.”
„Nu contează, atunci când eşti pregătită”.
Iar mintea : „Ah, de ce? eşti enervantă, îmi dai răgaz să fac lucrurile încet”.
„Uite cum facem, scrii şi nu share-uim. Iar apoi când o să vrei, faci o postare şi spui că ai început să scrii pe blogul meu şi gata 😉.”
„Fuu, da asta e, aşa e cel mai bine! ” .
Şi mintea a tăcut, pentru că nu mai era amenințată de nicăieri 😊 .
Asta am simțit din re-întalnirea cu Alexandra – susținere, încredere, uşurare. Acum ne-am întâlnit cu adevărat şi eram aşa cum eram noi, fără măşti, fără etichete, doua mame şi doi copii, soarele, aerul şi clipa de acum. Când am văzut-o, aş fi vrut să o îmbrățişez, să îi spun cât de mult mi-a lipsit să nu ştiu de ea, dar încă nu imi pot exprima trăirile atât de sincer pe cât le simt, aşa că de cele mai multe ori poate părea că sunt rece şi ajung să mă comport exact opusul a ceea ce simt.
Dar nu a fost cazul azi. A fost exact cum trebuie.
E dureros să renunțăm la măşti şi la învelişuri care nu ne sunt de folos şi care nu ne reprezintă pe noi, cele adevărate. Şi vorbesc la feminin aici pentru că de multe ori femeile sunt cele care folosesc asemenea instrumente pentru a da bine. E ca şi când, varianta reală nu este destul de bună şi o upgradăm puțin pentru a se încadra în tipare. Numai ca upgrade-ul nu se face pentru modelul potrivit, aşa că de cele mai multe ori dă eroare. Şi trebuie să îți dai restart şi începi cu varianta de bază. Din nou. Şi din nou. Până când înțelegi că trebuie să upgradezi doar cu ce se potriveşte modelului tău şi apoi nu mai dai restart. Mai dai delete din când în când, dar o faci detasat şi împăcat, ştii că nu e nimic de pierdut, n-ai construit nici un castel frumos pe care să fii nevoită să îl dărâmi singura cu mâinile goale. Dai delete, răsufli uşurat şi mergi mai departe.
Asta este drumul către adevărata natura divină a omului şi marea majoritate dintre noi alegem să mergem pe el.
Desigur, majoritatea care devine conştientă şi doritoare cu adevărat de adevăr. Despre ce adevăr vorbesc? Despre adevărul fiecăruia dintre noi.
Şi atunci, care e adevărul meu? Care e adevărul tău? Au ele legătura unul cu celălalt? Contează asta?
Deloc!
Dar contează să îți ştii adevărul şi să ştii pe ce muzică dansează sufletul tău ca să îl poți duce la petrecerea potrivită.
AUTOR: Oana Sofron.
2 Comments
Adina
1 octombrie 2016 10:53 0LikesArticolul tau m-a dus cu gandul la melodia celor de la Zob, pe care am adaptat-o schimband un pronume: Cine sunt, cine esti? / Oare te mai iubesti? 🙂
Te pup!
alexandra
20 octombrie 2016 15:19 0Likesnu l-am scris eu, dar ma bucur că a stîrnit reacții :).Sper să vadă și Oana comentariul tău 🙂