Nu am simţit nicioadată nevoia să-mi pun gândurile pe hârtie…probabil mereu mi-am imaginat că sunt capabilă să le ţin în frâu…dar, ulterior, când am constatat câtă putere au, le-am dat drumul…ca unor câini sălbatici, dornici de aventură, pe care i-am ţinut închişi…înlănţuiţi…care s-au zbătut constant …şi asta în momentele în care nu priveau în zare către orizonturile nevăzute, neatinse…necercetate…
Momentele astea nu-mi definesc caracterul…dar când le trăiesc înţeleg că ceva nu este în regulă…parcă tot desenul acela pe care îl făcusem cu multă trudă, în detalii şi multe culori, şi apoi îl înrămasem, s-a şters…într-o clipită..
Printre aventurile gândurilor mele realizez cât de mult ne amăgim..cât de tare suntem porniţi să creăm lumea perfectă când noi trăim într-una imperfectă…o lume în care am uitat să fim oameni…am uitat că suntem fiinţe supreme şi avem inteligenţă, cel mai frumos dar pe care o fiinţă vie îl poate avea…inteligenţa de a duce lucrurile la bun sfârşit…de a construi, de a fi un exemplu, de a nu face rău, de a dărui necontenit pentru că putem…avem de unde …Şi totuşi, mereu, ne trebuie motive…
Ne trebuie motive sa credem că de fiecare data va fi un nou început fără să realizăm că de fapt începutul, ca şi sfârşitul, nu există..pînă şi timpul îl creăm şi îl definim noi, îi dăm valoare sau îl expulzăm din întreaga noastră existenţă.
Ne trebuie motive să facem bine, de parcă binele ar fi o entitate nu o virtute, nu un imens ocean de iubire şi dăruire, de motivaţie şi fascinaţie pentru tot ceea ce există…sau ar trebui să existe: numai bine..Negociem secunde, visuri, promisiuni şi nu contenim o clipă în a înţelege că de fapt totul se reduce la a face bine – din dragoste sau din compasiune – fără însă a aştepta nimic în schimb…
