Mi-am desfăcut o portocală şi am închis ochii. Am încercat să fug undeva în trecut, la unul dintre anii în care am petrecut de Sărbători, de Crăciun. Mi-am adus aminte însă momentele în care patinam pe trotuarul din fața blocului, cu mâinile şi picioarele înghețate …şi nasul şi mai înghețat ..şi roşu 😄 . Doamne, ce scandal mă aştepta acasă! Ajungeam de fiecare dată aproape criogenată. Nu-i de mirare că acum urăsc frigul, zăpada, patinele…
Mi-aduc aminte că adoram să fac piruete, îmi dădeau cumva impresia că ştiu să zbor. În vremurile alea visam că zbor. Peste păşuni verzi, scăldate de soare, peste piscuri de munte care se aşezau falnice parcă în fața mea să nu mă lase să trec, dar eu ridicam capul şi-apoi corpul, îmi intindeam aripile şi le doboram dintr-o lovitură. Şi apoi zâmbeam, c-un soi de reuşită-n suflet. Şi-mi dădeam drumul în jos, cu viteză, parcă declarativ: „yuhuhuhuhu!”
Mi-aduc aminte zborul. Deşi e ciudat, n-am mai zburat de câțiva ani buni, vreo 8. Am avut câteva încercări, dar am eşuat. Nu mai văd păşunile, iar piscurile parcă mă ignoră… Se pare că, până la urmă, au reuşit să mă aducă cu picioarele pe Pământ. Ele, prejudecățile. Ele, eşecurile. Ele, credințele limitative.
Dar eu mă încăpățânez. Vreau să zbor iar. Vreau să rămân şi cu picioarele pe Pământ, dar vreau să fiu şi cu capul în nori ☺ ..
Şi n-o să mi mai stea în cale Crăciunul. Anul acesta nu-l mai las. Anul acesta am decis să patinez. Să mă dau cu sania. Să fac bulgări, oameni şi îngeraşi, de zăpadă 😊
Pentru că anul acesta vreau să încep să îl învăț pe Eduard să zboare.
Şi eu, din nou, odată cu el …
