Ți s-a întâmplat vreodată să te simți „altfel”?
Altfel în mod pozitiv, altfel în mod negativ, dar efectiv altfel..?
Atât de altfel încât să simți că ești singur pe lume..sau unic?sau de ce nu, special?
Într-un moment dintr-asta în care m-a încercat un sentiment de lipsă de apartenență sau rezonanță cu ceva /cineva din jurul meu, am înțeles de ce ne simțim singuri; sau cel puțin așa cred eu, că am înțeles..
Oare nu are legătură cu faptul că suntem atât de diferiți și în același timp unici în felul nostru? că niciodată nu vom găsi o ființă pe această planetă cu care să ne asemănăm atât de mult încât să simțim că cineva ne acceptă complet și în totalitate, noi la rândul nostru acceptând această ființă, dar de fapt acceptându-ne pe noi înșine? nu căutăm efectiv să fim acceptați așa cum suntem, dar, pentru că nu ne regăsim nicăieri, bâjbâim si căutăm, și bâjbâim și căutam ceva ce în final, nu există? o copie a noastră care nu există, moment în care realizăm că suntem singuri? că unicitatea ne face să fim singuri?
Oare dacă am învăța de mici să ne iubim exact așa cum suntem, am mai simți nevoia să căutăm aprobare în ochii altora? Dacă am învăța la școală să fim fericiți și implicit împliniți, lipsiți de prejudecăți și inhibiții, am mai fi nevoiți să călătorim în această lume alergând și întrebând constant: „Vrei să fii ca mine? dacă da, hai cu mine!”, pentru ca, ulterior, să descoperim că nimeni nu ni se aseamănă?!! paradoxal, continuăm să întrebăm pe fiecare în parte, în drumul nostru prin viață, și care vrea bine, care nu, asta este – următorul, pentru ca, apoi, de fiecare dată când cineva pleacă, să ni se confirme cât suntem de singuri, și de ce nu, de unici..
Și continui să mă intreb: nu ar trebui să învățăm de fapt decât să ne iubim? și iubindu-ne, să fim fericiți? să continuăm să fim fericiți ca în copilărie, exact așa cum ne povestește acest copil, și atunci nici unicitatea/singurătatea noastră nu ar mai deveni rătăcire?
https://www.youtube.com/watch?v=h11u3vtcpaY ?
1 Comment