Niciodată nu mi-a plăcut să vorbesc despre mine pentru ca întotdeauna am crezut că nu am nimic de spus.
Sau ca ce am eu de spus nu contează.Este irelevant ( până să am blog-ul, evident 😊). Așa că am spus puține, dar am făcut multe. Ca atare, astăzi, mă validez făcând.
Timpul și experiențele negative însă m-au învățat să și spun ce fac.Odată pentru că daca nu spui tu, se vor trezi alții să inventeze povești în jurul poveștii tale ca să pară ei atotștiutori și cunoscutori de tot și toate și apoi pentru că am început să-mi doresc să am ceva de spus. Să las ceva în urma mea. Să fiu un exemplu.
Mulți ani am căutat un mentor. Am găsit puțini oameni care m-au inspirat și pe care i-am copiat involuntar.Și cu poftă. Aici apare paradoxul- câteodată devenim exemple și nici măcar nu știm; mai mult, ne simțim ofensați că suntem copiați fără să înțelegem că, de fapt, suntem un exemplu și asta este, din punctul meu de vedere, onorabil. Dar asta este altă poveste. Din povestea mea, și poate și a ta…
La 15 am rămas singură. Mama a plecat în Italia, iar tata .. tot „acolo”. Unde mi-este greu și astăzi să il știu. Mi-am petrecut anii de liceu într-un mediu toxic, dar am avut norocul să fiu „înfiată” de familia celui care mi-a fost iubit, frate și prieten timp de 7 ani, o familie căreia astăzi îi mulțumesc nespus – nu am resimțit abandonul sau singurătatea aproape deloc. Eram a lor, necondiționat. Poate ăsta a și fost motivul pentru care atunci când mi-au crescut aripile, am zburat, pentru că eu de fapt „zburam de acasă”. La propriu. Si aici a se înțelege adliteram, acesta fiind adevăratul sens al cuvintelor, greu mie să le rostesc.
In anii de liceu, în timp ce colegele mele învățau să se machieze și să-și facă unghiile, eu învățam să fac ciorbă și pilaf. Să nu murim de foame. Și învățam pentru școală, să o pot aduce pe mama înapoi. Să devin „om mare” să-mi pot recupera mama. Bietei de mine i-au trebuit 17 ani să înțeleagă că mama are viața ei și eu pe a mea.Că nu suntem una și aceeași.Și că rolul meu, în viața ei, nu este să o salvez ☺ ..
Week-end-urile mi le petreceam în club, a-2-a mea casă, care mi-a devenit și un fel de „mormânt”. Cumva, ceva din mine a murit pentru totdeauna acolo: inocența mea, încrederea într-o lume mai bună, în oameni cu inima curată. Dar ce nu te omoară, te întărește. Știam ce NU vreau să devin. Văzusem cum e să cazi în patimi sau vicii și mai, mai că începusem să cad și eu.
Dar ca de fiecare dată m-am scuturat și mi-am văzut de drum. Am pus „burta pe carte”. De la un elev de nota 7 la plecarea mamei, în clasa a 9 a, am terminat liceul cu 9. Puțin s-ar putea spune, dar ținând cont de mediul în care trăiam, eu zic că- i foarte bine.
Am învățat și am devenit „om mare”. N-am fost răsfățată cu bani, din contră. Am învățat cum e să ai buget, cum e să îți câștigi banii de la 18 ani când îmi petreceam verile, ca și chelneriță, în Italia.
Sau nu, mint . „Om mai mare” decât am visat să fiu în februarie 2008 într-un training când mi-am făcut o lista în care o vedeam pe Alexandra la 34 de ani, la 10 ani după: casă, 2 copii, un Mini One alb, iar eu Director de Marketing 🙂 .
Bineînțeles că drumul n-a fost drept, din contră. Am avut o plăcere extraordinară să mă scald între 2 lumi, între bine și rău, între corect și imoral. Intre principiu și viciu. Dar cumva, am reușit să spun NU de fiecare dată .
Anul acesta fac 33 și sunt mândră de mine. E poate unul din puținele momente în care, de fiecare dată când mă uit în oglindă îmi zâmbesc cu atât de multă dragoste încât m-aș îmbrățișa, măcar „hologramic” 😄. Pentru că sunt rezultatul alegerilor mele conștiente şi nu al sorții sau al întâmplărilor din viața mea.
Cu toate astea, simt că am plătit un preț scump. Sau încă plătesc, pentru că simt iar că ceva în mine a murit (încă nu știu ce, sper că tot ce e rău și în plus) …
Dar și ceva renaște.
Poate, Me, „not a girl, not yet a woman”, s-a maturizat complet odată ce a devenit mamă. Sau poate asta o face femeie.Tot ce știu e că simt o briză nouă în sufletul meu. Și asta mă face cumva, parcă, să devin altcineva.
Or just, another better version of mySelf ☺: unul muncit, şlefuit ( trăiască XBody 😄) şi fericit ❤…
ps: Te invit să-mi povestești în comentarii una din luptele pe care le-ai avut în viață și pentru care consideri că ești un exemplu pozitiv și, prin tragere la sorți, împreună cu Xbody Concept Bacău, îți oferim un abonament la sală de 8 ședințe ]n valoare de 500 ron: un început numai bun să te poți reinventa ❤ ! Data limită este 15 iulie.
Să fii iubit(ă) ☺ necondiționat ..
3 Comments
Alina Vrinceanu
11 iulie 2016 14:47 0LikesHello.
Daca tot e ziua mea spun sa las un comentariu in care sa povestesc unul din momentele care mi-a dat de furca.
Am citit cu emotii si cu sufletul la gura postarea ta. Pot spune doar ca esti puternica si ma bucur sa cunosc un om atat de puternic ca tine.
Relatia cu tatal meu a fost speciala. Am simtit de cand imi amintesc eu o conexiune aparte care trecea dincolo de vorbe, dincolo de fapte. Si in mare masura e pentru ca semanam cu el. O fire introvertita, asa cum imi spunea toata lumea: eu vorbeam doar daca aveam ceva foarte important de comunicat sau anuntat. In rest nu, taceam si faceam. Pentru ca asa mi se parea cel mai corect.
Lumea mea a fost zdruncinata de mai multe ori. De fiecare data cand s-a imbolnavit tata am vazut cum lumea mea se zguduie. Ma invoiam de la scoala pentru a sta cu el, pentru a-i citi ziarul, a ii da de mancare, a vorbi cu el, chiar daca de cele mai multe ori ma intreba cine sunt. Si durea ingrozitor, dar ce ma tinea tare era gandul ca vine acasa repede si se va simti bine.
Acum 7 ani, dupa o perioada de mai bine de un an de cand era acasa, ne pregateam de Paste. Eram in clasa a 12-a, ma pregateam de bac intens, aveam si o relatie stabila si jonglam cu toate in asa fel incat sa fie bine. Primul semn pentru ceea ce era sa vina a fost faptul ca tata a plecat spre bunica (care locuieste la 20 minute de mers cu masina) si s-a intors in 5 minute spunand ca ii e prea rau ca sa mearga atat si va merge putin mai tarziu. Dupa inca o ora am auzit o bubuitura in casa si l-am gasit pe tata pe jos intins in bucatarie, fiind inconstient si totodata incapabil sa se ridice in cap. Fiind prea mica pentru a lua o decizie si stiind teama lui tata de doctori am decis sa o astept pe mama. A ajuns mama, a chemat ambulanta, dar nu m-a lasat sa merg, dar in mintea mea si in sufletul meu deja simteam ce venea. Am plecat pe jos spre spital pentru a ii spune lui tata ca il iubesc. Si am ajuns inainte de a urca la reanimare. Mi-a spus ca ma iubeste si acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am schimbat … Am visat in acea noapte ca va muri si chiar ce poza trebuie sa inramez pentru el. Si a doua zi, la ora 14:00 cand am ajuns la spital el murise deja. Stop cardiac. Si lumea mea s-a naruit. Am simtit ca mi-am pierdut punctul de sprijin si totodata persoana care imi era confident pe lumea asta. Si am inceput fara sa-mi dau seama sa cladesc un zid puternic intre mine si cei din jur.Din ce in ce mai puternic pe zi ce trecea. Depresia a pus stapanire pe mine, mancatul pe fond de stres la fel si m-am regasit dupa 7 luni de la moartea lui cu prieteni = 0 si cu 25 de kilograme in plus. Simteam ca doar asta merit si ca nimic nu va mai fi la fel. Am inceput facultatea, nu m-am putut adapta, timpul trecea si eu nu faceam decat sa ma cufund in groapa aceea dintre ziduri. Si mi-a fost foarte greu sa ies de acolo. Momentul de cumpana a fost la 2 ani dupa ce tata a murit. Am realizat ca tata nu ar fi fost mandru de mine si ca trebuie sa fac ceva pentru a nu il supara si pentru a fi convinsa ca acolo sus zambeste. Zis si facut, am inceput sa invat, sa iau bursa, sa revin la Alina aceea sufletul grupului, cu gura pana la urechi. Da, mai am de munca, dar stiu acum, dupa mult timp ca dupa ploaie vine soarele si dupa zid sunt oameni care bat cu pumnii ca sa te ajute si sa te iubeasca. Trebuie doar sa te uiti pe fereastra. Nu stiu daca ma pot numi un exemplu pozitiv, dar stiu acum ca indiferent de cat de rea pare situatia, trebuie sa fie un punct de vedere prin care o poti modifica in favoarea ta mai devreme sau mai tarziu. La increderea in mine trebuie sa mai muncesc, este un proces continuu, dar trebuie sa fac asta. Am decis sa-ti scriu pentru ca indiferent ca am scapat de 20 de kilograme din cele surplus, am cativa pitici si o gramada de low self esteem care ma doboara.
Felicitari pentru parcursul tau!
Anonim
14 iulie 2016 15:00 0LikesUff, iubita mea ☺, iarta-ma ca iti raspund atat de greu dar am fost fara acces la net in ultimele zile.Imi pare tare rau pentru disparitia tatalui tau, nu stiam 😢… curaj! daca te pot ajuta cu ceva, oricand, te rog nu ezita.Te pup si capul sus!subt sigura ca tatal tau e mandru de tine
alexandra
16 iulie 2016 19:35 0LikesSi apropo, ai un abonament de 8 sedinte la XBody Concept Bacau 😍