Ca să simţi gustul succesului realmente, se zice, trebuie să lucrezi într-o corporaţie.

Sau măcar într-o firmă care se vrea a fi o corporaţie, pe premiza „fake it until you make it”.

Despre viaţa de corporatist(ă) puţini vorbesc.Se schimonosesc când îi intrebi, şi nimeni nu îndrăzneşte să spună adevărul, de frică.Din frica de a fi daţi afară.Acesta este şi principalul combustibil cu care sunt hrăniţi angajaţii în corporaţii: frica.

Vei munci peste program din frica de a fi dat(ă) afară.

Vei munci de 2 ori mai mult pentru că te vor ajuta  să conştientizezi că  nu eşti de neînlocuit.

Vei munci mai bine, pentru că este promovată competiţia între angajaţi, nu evoluţia lor şi închegarea lor ca şi echipa.

Vei munci înzecit pentru că râvneşti la mărirea de salariu  anuală.Dar nu pentru că te interesează banii, ci pentru că ar însemna  recunoaşterea muncii tale. Să ne înţelegem, măririle salariale sunt rare  şi mici.

Vei munci peste puterile tale pentru că reprezinţi o companie mare şi nu îţi permiţi să îi dezamăgeşti pe cei care te-au angajat.I-ai face de ruşine şi eşti conştient(ă) că acesta este sfârşitul carierei tale.

Vei munci pe brânci .Şi paradoxal, vei părea fericit(ă), deşi eşti epuizat(ă).

Pentru că nu ţi se permite altă cale.

 În timp ce tu eşti mutilat(ă) pe dinăuntru, nu mai ai viaţă personală şi nici  nu mai ştii ce gust are fericirea, cifrele cresc.

Oamenii din corporaţii sunt supraîncărcaţi cu sarcini şi cu responsabilitatea de a  reprezenta” something bigger than themselves”.

Nimănui nu îi pasă dacă ai mâncat la prânz sau dacă ţi-ai luat  concediu.Cifrele vorbesc.

Iar orgoliile şi manipularea sunt la ele acasă. Stăpâne peste toţi şi  toate, le simţi mirosul în orice colţ de încăpere.

Şi toată lumea ştie asta.Efectiv, au acceptat că sunt pe o tablă de şah în care unii sunt pioni, alţii turn, cai sau regine.

Din ruşinea de a fi acceptat că, de  fapt sunt oameni mici, căci au acceptat jocul manipulării, vor să pară mari. Trebuie să fii mare, căci eşti „cineva”.

Eşti important(ă).Eşti corporatist(ă).

Cum spuneam, mai există încă o categorie, cei ce  nu vorbesc de ruşine.De ruşinea pe care o au ei faţă de ei înşişi pentru că le lipseşte curajul de a spune „stop!”.

Le este ruşine să îşi recunoască lor, în faţa oglinzii, nu numai că sunt prinşi pe tabla de şah, dar le şi place.Le hrăneşte orgoliul propriu. Cine ar mai fi ei dacă nu „omul acela important”?

Ruşinea îi macină şi când realizează că şi-au pierdut curajul, căci curajul este primul pedepsit în corporaţii.Şi trimis la colţ.Iar încrederea este a acelora cărora li s-a pus deja marcaj:” vor pleca”. Sunt independenţi, şi nu vor putea fi controlaţi. Sau manipulaţi.Sau cumpăraţi cu funcţii.

Le este ruşine să-şi recunoască lor că nu mai sunt oameni buni.Pentru că oamenii buni fac lucruri rele când devin corporatişti.Aşadar, tot ce le rămâne este respectul impus cu forţa.

Şi apoi mai este ruşinea de a accepta că ai fost cumpărat(ă).Corporaţiile hrănesc orgolii: ai cel mai shinny birou, cea mai fancy maşină, cea mai nouă colecţie de la Zara/Massimo Dutti şi funcţia funcţiilor. Lipseşte amanta(ul), căci meriţi !

Aşadar şi ruşinea se transformă tot  în frică. În  frica de a accepta cine eşti dincolo de funcţie, maşină şi birou.

Şi nu îţi rămâne altceva decât să stai să mai joci o altă partidă de şah, până găseşti o altă cale.

Căci da, şi acesta este unul din lucrurile despre care nu vorbesc corporatiştii: ziua liberării.

Visează zile, luni, ani în şir la ziua aceea şi speră că va apărea ceva care le va schimba viaţa.

Dar acesta este doar norocul celor curajoşi.Şi a celor care au încredere în ei.