Am început să-mi pun cuvintele pe ”hârtie” dintr-o lipsă acută de verbalizare…Aş putea cu uşurinţă să mă scap de ele refulând în activităţi care mi-ar redirecţiona întreaga activitate mentală, dar de multe ori simt că pierd idei şi gânduri esenţiale…
Simt că pierd părţi din mine, căci fiecare idée, indiferent de cât de năstruşnică este, face parte din mine..e ca un mic atom dintr-un ansamblu ce-mi poartă numele şi ADN-ul, atom pe care eu vreau, cumva, să-l valorific căci face parte dintr-un lanţ ce nu aş vrea să devină “lanţul slăbiciunilor”..
Şi tocmai din această cauză am realizat cât de minunat ar fi să le aşez undeva..să le orânduiesc frumos, pe culori, să le împachetez în cele mai frumoase poveşti pe care cuvintele le pot genera.
Astfel a luat naştere acest blog: nu vreau să pierd nimic. Acum a nu se înţelege că nu vorbesc deloc. Din contră. Dar nu sunt lucrurile care contează pentru mine. E job, e alţii, e problemele sociale cu care ne confruntăm; dar niciodată nu e “Eu”; imi pare mereu că toţi ne pierdem timpul cu subiecte blajine şi superficiale.. şi-mi pare că toţi ne găsim scuze în a face timpul să treacă mai repede în aşteptarea lui #nustiuce…
Si pentru că #Eu a devenit, subit, un subiect important pentru mine, am început să-mi pun câteva întrebări esenţiale, dar derizorii de altfel..pentru unii…gen “cine sunt eu” sau “ce-mi place mie “, sau chiar “ ce mă defineşte” ..
Cascade de intrebări au curs în mintea mea, insă nici un răspuns..
Pentru că un workaholic, acum, are timp..