Mă duc la Billa. Pisicile mele consumă cantități industriale de nisip pentru igiena personală.Intru în magazin și mă îndrept către raionul de mâncare pentru pisici.Realizez însă că parcă aș mânca ceva bun, deci aș putea găti ceva.Mă răzgândesc și îmi schimb ruta.
Am miopie -2, nu văd prea bine la depărtare.Mai ales detaliile.
Văd ceva pe jos și mă irită.Îmi place curățenia.Când mă apropii, văd o hârtie de 50 de lei.
Nu mă bucur, ceva îmi spune că cineva suspină după ei.Mă uit în dreapta mea, în stânga mea, nimeni.Mă aplec, iau banii și îi țin în mână fără să mă gândesc la nimic.
Văd o bătrână.Mă gândesc că ar putea fi bănuții ei.Aș vrea să o întreb, dar realizez repede că o să îmi spună da, chiar dacă nu sunt ai ei.
Intru în impas.
Mai merg vreo 5m și apare o doamnă.O întreb: „Știți pe cineva care a pierdut 50 de lei?”.Se uită la mine și îmi zâmbește: „Eu am portofel, nu i-am pierdut eu”.Apare soțul ei, ea îi poveștește și îmi zâmbește și el: „Soția ține banii, nu sunt ai noștri”.
„Știu!Trebuie să caut paza!” îmi zic în sinea mea.
Mai merg puțin și trec iar pe lângă o bătrână.În dreapta ei, un bătrânel verifică o pâine cu mâinile tremurânde: „Doamne, ăștia-s bătrânii noștri cu 300 lei pensie!”.
Începe să mi se facă pielea găină.
Caut paza în continuare.Găsesc un nene mic și gras, sictirit.Merge încet, cu mâinile în buzunar și privește suspicios în jur.Mă duc la el, îi intind hârtia de 50 de lei și îi spun: „Cineva a pierdut bănuții ăștia”.Se uită nedumerit la mine, ca și cum m-ar întreba „Ce mai vrei și tu?”, dă din cap și se uită la bani.Îi ia.
Eu plec.Nu am mai luat nimic.Mă duc spre raionul de mâncare pentru pisici.Mă gândesc că poate banii or să ajungă unde trebuie.Dacă nu, măcar am conștiința curată, nu m-am bucurat de ceva ce nu îmi aparține.
Iau punga de nisip și mă duc la casă.Stau la rând, circa 5 oameni în fața mea deși magazinul e aproape gol.
„Am făcut o faptă bună azi”, îmi zic.”Din păcate, pe jumătate.Aș fi putut să întreb totuși, poate aflam cine i-a pierdut.Dacă îi ia nenea ăla de la pază?”mă întreb.
Mă oftic în sinea mea că nu am făcut destul.Și simt o greutate mare pe umărul stâng.Mă doare, e ceva al naibii de greu.Realizez că e o mână, „trebuie să fie a cuiva maaaaare”, îmi zic.
Mă întorc.În fața mea un alt nene de la pază, la un metru 90 și 130 de kilograme.”Nu am făcut nimic!” mă răţoiesc în sinea mea.Realizez că nu e singur, dar sunt nițel nedumerită, deci nu mă uit.
„Ea e domnișoara care v-a găsit banii”, spune el.Inghit în sec, încercând să mă bucur. „Am reușit!?”
Mă uit în dreapta lui și văd o bătrânică cu ochii înlăcrimați.Înțeleg.Am înțeles de la început.Îmi spune din priviri un „mulțumesc” pentru care, astăzi, știu că nu am trăit degeaba.
