Printre 2 -3 cuvinte tastate îmi clădesc ochii la minunăția de copil pe care mi l-a dat Dumnezeu și încerc să mă focusez pe ceea ce voi scrie, dar de fiecare dată mi se conturează o idee din ce în ce mai clară: fiecare experiență pe care o trăim e unică, și cum noi suntem unici, totul devine unic și-atunci ce sfaturi pot da eu când ceea ce am trăit eu îmi va aparține doar mie?Înțeleg că pot doar să-ți povestesc cum mi-am adus eu puiul pe lume, sperând că vei lua cu tine toată energia pozitivă cu care am plecat la Maternitate și pe care o am acum, când, uitându-mă la el, înțeleg că m-am născut a doua oară …și că viața de familie mi-a adus cea mai mare împlinire sufletească pe care am trăit-o până la 32 de ani ai mei.

So, this is the story …

Luni, 30 noiembrie ora 3.20 am

M-am trezit cu o durere de burtă infernală, așa că am început să fac cca 5,6 ture la baie. Avem un radio-ceas pe noptieră, așa că din reflex am apucat să văd și ora 🙂 . M-am tot întors în pat cu speranța că doar am mâncat ceva nepotrivit sau ceva ce nu i-a plăcut lui Bebiță, însă nu a fost așa. Am rămas în baie sperând că se va opri  🙂 când am realizat că mi s-a rupt apa (e ca un firicel de apă care nu se oprește). Am dat Google Search (deși mi-am promis că nu o voi mai  face niciodată) și am căutat „contracții reale ” – un articol a reușit să  mă convingă că a început 🙂 etapa a 2 a  travaliului (sincer, eram nedormită de vineri seara, cu niște dureri ciudate de uter pe care nu aș fi fost capabilă să le descriu, dureri de spate, de cap, irascibilitate, etc – câteva simptome ale primei etape care poate dura și câteva zile). M-am apucat cu calm să strâng ce apucasem să cumpăr pentru trusou 🙂 (pardon, trouseau 🙂 ) și m-am dus în dormitor, lângă soțul meu să-l anunț că vine Bebiță 🙂 .

Am scos trolerul  de la naftalină și am început, cu și mai mult calm, să facem bagajul.

Aveam deja contracții din 10 în 10 minute.

La ora 5 eram lângă mașină, lipită de gardul de la Lidl, respirând adânc (așa cum am învâțat în multele sedințe de meditație pe care le-am făcut), mângâindu-mi burta și vorbind cu Bebiță. La 5.10 am fost preluată pe scaun în holul maternității în cămașa de noapte (nu am considerat necesar să mă mai schimb 🙂 , ci doar să mi iau ceva deasupra) și dusă pe masa de nașteri unde doamna doctor și asistentele au tras concluzia că aveam dilatație de 4 cm. Am plecat pe picioarele mele într-o cameră de lângă, unde au început și mai tare contracțiile.La fiecare 10 minute venea asistenta și mă întreba dacă sunt bine și dacă împinge 🙂 . Da, împingea cu o îndârjenie de nedescris că doar s-a născut în secolul vitezei, nu?  🙂

La circa 30 minute m-au urcat iar pe masa de nașteri și au verificat iar dilatația – aveam 7 cm.Nu că aș fi înțeles mare lucru 🙂 , dar tot pe picioarele mele m-am întors la locul meu, în camera alăturată.

Am mai stat acolo mai puțin de 10 minute când am simțit că iese.M-am ridicat din pat, și într-o mare încercare de a rămâne în picioare am înțeles că nu o să ajung până în sala de nașteri, așa că am luat-o târâș și am început să țip.Nu știu de ce – de teamă, de durere, de lung ce mi se părea drumul. La mijlocul coridorului a apărut asistenta care m-a ajutat să mă urc iar pe masă și a început să-mi spună să împing.O a doua asistentă îmi ținea brațul drept încercând să-mi ridice cămașa să-mi facă o injecție. Am rupt mâneca cămășii, i-am spus să aștepte un pic că trebuie să împing și apoi i-am dat brațul să mă injecteze.Știam că e oxitocină, să mă ajute să mă dilat.

Atunci am simțit că mă gâdilă ceva, deși urlam unele la altele: ele „Împinge”, eu „Împing, ” 🙂  ..

Am auzit un scâncet 🙂 și am ridicat capul de pe masă. Am văzut când i-au tăiat cordonul și apoi mi l-au dat în brațe.În tot timpul ăsta simțeam niște înțepături ca apoi să înțeleg că mă anesteziau local să mă poată coase.Și m-au cusut, timp în care eu îmi țineam puiul în brațe.

Nu am mai auzit  și nu am mai văzut nimic decât pe el.S-a făcut liniște și am rămas doar noi doi.

Apoi l-au luat să-l șteargă și mi l-au dat iar, timp în care am reușit să ridic capul și să constat că aveam un foarfece în mine … și m-a bușit râsul 🙂 .De fericire. Am înțeles că ce fusese mai greu a trecut, așa că I-am mulțumit lui Dumnezeu că nu s-a dezis nici de data asta.Era 6.45 și luase viață ce e mai important pentru mine: puiul meu 🙂 , Eduard.

Luni, 30 noiembrie ora 10.00 am (Ptiu să nu fie de’ochi 🙂 )

Mii de mulțumiri pleacă către soțul meu care nu încetează să mă surprindă 🙂 (Te iubesc și îi mulțumesc lui Dumnezeu că vă am), Gabrielei Șerban– mi-ai transmis atât de multă energie pozitivă la Cursul de Modă by Ana Morodan, încât am reușit să rămân calmă și focusată (și nu e prima oară când mă ajuți 🙂 , Multumesc! ) , doamnei asistente Șova de la Maternitate pentru momentele în care m-a făcut să râd și mi-a ridicat moralul în tot procesul acesta (am omis câteva aspecte mai delicate, să zicem) dar și pentru că mi-a adus puiul pe lume, doamnei Doctor Cerasela Munteanu pentru că mi-a suportat „stropul” de paranoia, și doamnei Doctor Cristei. 

Ps: Dacă ești viitoare mămică, singurul sfat pe care ți-l pot da e să nu asculți sfaturile nimănui 🙂 (decât ale doctorului) .

Să crezi în tine, în corpul tău, în copilul tău și în Dumnezeu.Cu toții veți ști ce e de făcut 🙂 .