Se prea poate ca autoironia să fie considerată semn de înțelepciune, dar nu mi se pare a fi nimic ” înțelept” în propia-mi reacție, căci sunt puțin amuzată de noua mea postură de “jurnal-ist”.Și bolduiesc “jurnal-ist”, nu pentru a contura adevarata explicație a acestui cuvânt în Dex (JURNALÍST, –Ă, jurnaliști, -ste, s. m. și f. 1. Ziarist(ă), gazetar(ă). 2.Vânzător de ziare. – Din fr. journaliste.), ci pentru a-l asocia cu alt cuvânt din sfera lui structurală, și anume ”jurnal”, căci acest blog aș putea cu ușurință să-l asociez unui jurnal; un jurnal al unei femeii „moderne”, al unei femeii în căutare continuă de perfecțiune, mereu nemulțumită, dar întotdeauna „învingătoare”; al femeii pentru care efortul nu este un obstacol, ci o soluție către viitor, către o realitate pe care o construiește zilnic, dar la care ajunge doar cu gândul și cu speranța.Sau poate nu numai..
Trăirile noastre în calitate de „femei moderne” au devenit atât de intense, iar noi atât de absente.Lupta lăuntrică a devenit o a doua personalitate, mereu în contradicție cu rolul tradițional al femeii în societatea românească.
Și atunci nu mă pot opri în a mă întreba:
Suntem noi, femeile apropiate vârstei maturitații, cobai pentru o nouă societate?
Suntem generația de sacrificiu într-o civilizație în continuă schimbare?
Și dacă e în continuă schimbare, de ce schimbarea nu e acceptată?De ce nimeni nu a ințeles încă că nimic nu este mai stabil decât schimbarea…?
Societatea ne cere să fim identice, să fim idealiste în ceea ce privește întregul sistem funcțional, moral, religios, familial.Oricât de mult vei vrea să te distingi de mulțime, tot vei ajunge să cedezi și să devii „de a societății”..
Ori societatea românească secretă încă hormonii adolescenței ..o adolescență forțată, și totuși încă fragedă..vulgar trăită, dar inocentă..teribilistă, dar încă naivă..așa cum suntem noi, femeile moderne ale României de astăzi…
