În ziua în care am aflat că urmează să mergem la Veneția eram la ai mei..ai mei trăiesc ceea ce eu numesc La Dolce Vita, unde anume, cred că se ințelege 🙂 . Pierdeam timpul la o scurtă sesiune de shopping pe care, însă, am sistat-o instant din dorința de a mă bucura de ceea ce avea să-mi dezvăluie minunata Veneție; și Doamne, câte povești frumoase am auzit ! 🙂
Mi-am dorit să marchez cumva călătoria asta la care visasem atâția ani și l-am văzut, acolo, pe raft- tricoul ce–mi purta extazul; un tricou cu o maimuțică pe care, acum când îmi aduc aminte starea aceea pe care am avut-o în ziua în care am vizitat Veneția, știu exact de ce am ales-o: e veselă și dulce, și-n ochii ei îmi oglindesc atât extazul, cât și naturalețea unei zile cu adevărat fericite…
O zi lungă de altfel, ce-a început la 5 dimineața și la o distanță de vreo 300 de km față de Veneția.Am plecat cu mașina parcurgând autostrada de la Milano la Veneția în vreo 3 ore și ceva. Ne-am oprit de nenumărate ori, Don B. fiind fascinat de cum se circulă și de libertatea pe care o ai în trafic, și-am povestit îndelung pe această temă ba la o cafea, ba la un croissant.
Am ajuns în Veneția undeva în jurul orelor 8.30, însă nu în zona turistică; da! ce nu știm este că Veneția nu este doar ce vedem noi în filme sau documentare; este un oraș întreg, normal, a cărui deschidere la mare au transformat-o în zonă turistică.Am parcat cu greu în apropierea gării Mestre, la o parcare cu plată la vreun euro ora și am urcat în tren spre stația Santa Lucia (ideal ar fi să-ți iei bilet dus întors, e mult mai ieftin, plus că te scutește la întoarcere de o grijă).
Călătoria cu trenul durează circa 10-15 minute, dar e fantastică! pare că un portal de apă te rupe efectiv de realitate, de normalitate, să te ducă în paradis.
Către Santa Lucia există și o stradă, tot deasupra apei, puțin circulată însă pentru că parcările sunt exorbitant de scumpe (știu, e pleonasm, da vreau să mă asiguri că nu faci vreo greșeală de genul 🙂 ), dar și foarte, foarte puține.Paralelă căii ferate.
Apă, cale ferată, stradă, apă 🙂 ..interesant , nu? Și palpitant, pentru că-ți trece prin minte și-un moment de genul “Și dacă ..?” Dar îți va trece repede, nu prea ai timp să-ți faci un scenariu morbid 🙂 .
Stația Santa Lucia – imensă și veche.Un miros de apă de mare te smucește forțat și-ți spune parcă „Bine-ai venit!”. Te îndrepți către ieșire, cum te duce valul de oameni, și ți se oprește respirația! Din peronul gării ieși direct la malul mării (ipotetic vorbind:) ). It’s mindblowing, serios de nu!
La ceva timp după ce am vizitat Veneția am aflat că este orașul celor 118 insule.Sunt sigură că nu le-am vizitat pe toate pentru că ar fi însemnat să trec câteva zeci de poduri dus și tot atâtea întors, și sigur nu am făcut asta!În schimb am mers mult și în continuu; cred că vreo 7 ore.
Primul pod, cel de lângă gară, e și primul care-ți face cunoștință cu Bella Veneție.De aici vezi gondolele, si traghetto (autobuzul plutitor comunal 🙂, pentru cei mai puțin curajoși și obosiți la întoarcere) și multitudinea de străduțe care parcă strigă:”Vino pe-aici!Ia-o pe aici!” . Doamne câte sunt!! și câte direcționale!
Noi am avut norocul că am luat de acasă o hartă pe care avusese sor-mea inspirația s-o cumpere când fusese pe-aici, altfel cred că-mi dispărea extazul după prima oră! Așa, însă, s-a transformat în căutarea unei comori : Piața San Marco.
Am mers pe ulițe (nu există nici străzi, nici mașini), prin piațete, prin ganguri și peste podețe mai bine de oră, până am dat de un alt icon al Veneției: Ponte Rialto.
Obosiți, stăteau la umbră doi gondolieri:
Asta e priveliștea de pe Ponte Rialto asupra Bellei Veneții:
După Ponte Rialto, deja intrat in fascinanta lume a Veneției, ai să dai de nenumărate magazine cu bijuterii și articole de artizanat din sticla de Murano:
Sau cu măști, superbe măști ce așteaptă fiecare, cu fățuca propie, Carnavalul .
Și distrându-te nebunește printre atâtea magazine, dar luat de valul de oameni, vezi luminița de la capătul tunelului : Palatul Ducal.
