Părinte prezent cu Otilia Mantelers – interviu

Bună draga mea Otilia, am văzut că ai studiat la Focșani. Ești moldoveancă sau doar ai făcut liceul acolo? Nu de alta, dar te aș saluta “moldoviniește”, dar mă gândesc că n-o fi limba ta maternă 🙂

Bună, dragă Alexandra, sunt moldoveancă născută la Iași și crescută în Focșani, deci “moldoviniasca” este limba maternă 🙂 . Am copilărit și la bunicii din Pătârlagele, jud. Buzău, însă toată școala, liceul, primele iubiri în Focșani le-am avut.

 

Am început să mă documentez pe blogul tău și am dat peste articolul cu prafurile magice ale femeii perfecte. Eu am 3 ani. Ce instrumente ai folosit pentru sindromul lui Oedip / Electra?

Cred că te referi la faptul că în acel articol am povestit că atunci când fetița mea mijlocie a împlinit 5 ani, eu am început să mă simt tristă? Și că la acea vârstă eu am realizat că mă voi schimba, pentru a deveni perfectă, nu? Lucrul acesta magic pe care ți-l voi spune nu ține neapărat de Oedip/Electra, ci de faptul că atunci când avem proprii noștri copii, noi ne retrăim la modul subconștient propria copilărie. Adică, pe lângă viața de adult pe care o avem, atunci când copilașul tău are 3 ani, tu vei retrăi și propria ta vârstă de trei ani. De aceea ne ajută să ne amintim cum eram noi la vârsta copilului nostru? Ce lucruri ni s-au întâmplat? Fiindcă în felul acesta noi dăm atenție și copilului nostru, dar și copilului din noi, căruia poate la 3 ani i-a lipsit ceva ce îi putem noi oferi acum și putem vindeca. Cam acesta e procesul psihologic care se petrece în creierul unui părinte. Și e magic, nu? Fiindcă vindecând copilul din mine, îi pot oferi mai multe copilului meu. Copilul din mine nu mă va lăsa în pace niciodată până când nu îi dau și lui atenție 🙂 .

 

Otilia noastră e psiholog specializat în parenting. Asta a fost direcția profesională de la început sau a venit pe parcurs, odată cu copiii?

Hai să îți spun povestea mea. Eu am terminat ASE-ul, apoi am făcut un master în drept internațional la Rotterdam, apoi am lucrat ca auditor financiar în Olanda la KPMG timp de 5 ani, când am făcut ACCA-ul, un program post-graduate de financiar și contabilitate. Când l-am născut pe Yuri și am citit-o pe Aletha Solter, apoi pe Lawrence Cohen și pe Alfie Kohn, am știut că vreau altceva. Și în 2013 am început să studiez psihologia, pe care o fac în Anglia la Open University, la distanță. E un program complex pe care îl termin în 2017, dacă totul merge bine. Deci deocamdată sunt psiholog în formare. Astfel, m-am reorientat la vârsta de 34 de ani. Experiența mea de profesionist în parenting vine din certificarea cu Hand in hand Parenting, din cât de multe cursuri am făcut și din accesul și coachingul pe care l-am avut și îl am având acces la niște oameni de talie internațională. Investesc foarte mult timp și bani în studio și practică. Apoi, lucrez de peste 4 ani atât la cursuri, cât și la cabinet cu părinți și copii, ceea ce îmi oferă acea perspectivă unică în viața fiecăruia dintre ei. Cred că de la oamenii cu care lucrez învăț cel mai mult.

 

Cum e să fii mamă a 3 copiii dar și un profesionist de succes? Cum le împaci pe amândouă ? Eu te întreb pentru că am o teamă măruntă că nu m-aș descurca pentru că am tendința “sinucigașă” de a mă dedica total unui singur lucru .

Este foarte greu să le împac pe amândouă. Fiindcă meseria pe care o fac am ales-o tocmai pentru că mi-am dorit să le fiu mai aproape copiilor mei și să îi înțeleg cât mai bine. Așadar, am perioade când lucrez mai mult și atunci ajung acasă mai târziu, sau sunt plecată în unele weekend-uri în alte orașe. Și am perioade, cum sunt iarna și vara când lucrez puțin, nu am multe cursuri și mă ocup doar de consultații, și atunci sunt mult acasă. Acum că mi-au mai crescut copiii, am început să îi iau cu mine pe câte unul din ei atunci când plec în alt oraș și stau mai mult timp și cu ei, înainte și după conferință. Fiindcă timpul petrecut cu copiii e important pentru mine, ori de câte ori văd că încep să lucrez prea mult, amân lucruri pe care trebuie să le fac, depășesc deadline-uri uneori și fac listening partnership pentru a mă gândi strategic la un time management. E greu, ce să zic. Dar sunt bucuroasă că relația mea cu ei e una tare bună și de încredere. Ceea ce mă face să mă liniștesc atunci când nu le ofer cât aș vrea eu și mă face să nu mă simt atât de vinovată că nu sunt perfectă.

 

Povestește-mi puțin despre cele 3 minuni ale tale și cu ce lecție a venit fiecare.

Și eu cred, ca și tine, că fiecare copil vine cu lecțiile lui pentru fiecare dintre părinți. Și cred că fiecare copil parcă ar ține o oglindă în fața noastră pentru ca noi să ne vedem durerile nevindecate.

Yuri e primul meu copil, are 10 ani și cred că pentru mine, el a venit să răscolească multe-multe lucruri.  El, fiind cel mai năzdrăvan dintre copiii mei, mă ajută să învăț ce înseamnă dragostea necondiționată. Pe care vreau să o povestesc și sâmbătă 26 noiembrie la conferința despre stima de sine a copiilor noștri. E ușor să spunem că ne iubim copiii necondiționat, însă atunci când îți spune că a făcut un lucru cu care tu nu ești de acord, spre exemplu că a lovit pe cineva, sau că a pârât, sau a luat o mașinuță a unui prieten – cum îi arăți atunci dragostea necondiționată? Cred că astea sunt momentele cheie în relația părinte-copil.

Anna are 8 ani și cred că lecția ei pentru mine este aceea că fetele sunt și ele zăpăcite și nu trebuie să fie cuminți. Așa cum am fost eu. Cred că Anna îmi arată cât de minunat e să îți ceri drepturile și să te simți bine în pielea ta. Cu Anna am văzut că am evoluat împreună. Atunci când eu nu puneam limite în relațiile mele, nici ea nu punea în ale ei. Iar când eu am început să spun NU,  au început și Anna și Kimmy, parcă ar fi știut proiectele emoționale pe care lucrez eu în viața mea.

Kimmy are aproape 6 ani și cred că ce vrea ea să îmi arate este că trebuie să am grijă când un copil este prea înțelegător cu cei din jur. La ea văd că trebuie să fiu atentă non-stop, fiindcă ea e gata să facă pe plac oricând. Cu ea am început de curând un proiect care se cheamă “Kimmy se gândește întâi la ea”, proiect pe care țin ochii mari. Suntem bine acum, se gândește la nevoile ei și cere sau spune când ceva nu e în regulă.

Sunt multe tare lecțiile de la copii. Și nu numai de la fiecare personal, ci și din relațiile pe care le au unii cu ceilalți putem învăța și vindeca multe.

 

Te ajută prezența lor în abordarea subiectelor în calitate de trainer de playful parenting? (specialist in joacă terapeutică)? Am văzut că povestești pe blog chiar experiențe punctuale…

Da, sigur că mă ajută, fiindcă ei sunt primele persoane cu care eu m-am jucat și cu care interacționez cel mai mult. Pe blog povestesc experiențe de-ale lor, fiindcă nu pot povesti ce fac cu alți copii cu care lucrez, decât dacă permit ei și părinții lor. Și de aceea nu o fac. În ultima vreme povestesc și de la copiii mei tot mai puține, fiindcă și cu ei trebuie să le agreez înainte.
Mă întorc la tine iar:  ce presupune terapia pe care ai  început-o în 2009? De ce ai început-o? Are legătura cu prima naștere? Crezi  că se schimbă ceva în proaspăta mămica? De altfel, consideri că terapia este un instrument pentru a fi un om fericit, pentru a-ți atinge potențialul și a-ți urma Calea?

Am început terapia în 2009 fiindcă am observat că țipam mult la Yuri atunci când era gelos pe Anna. Am început când Anna avea 1 an și Yuri 3. Când era doar Yuri, eram o mămică blândă și bună, nu îmi închipuiam că aș putea avea atâta furie ascunsă în mine și că nu mă pot opri din a o revărsa pe copii. Terapia m-a ajutat să mă întorc la mine, la copilărie. Să fac legături între evenimentele din viața mea și a copiilor și a soțului meu. Da, cred mult în terapie, personal cred  că este un instrument de vindecare și că ne ajută să fim conștienți. Cred că putem schimba multe o dată ce avem un terapeut care ne cunoaște și care ne susține. De asemenea, eu cred că toți oamenii au nevoie de terapie și că nu trebuie să o oprim după un an doi, ci să o menținem acolo ca suport, fiindcă de sprijin și de oameni care cred în noi avem nevoie mereu.
Am citit secțiunea “Mentorii mei” și am găsit o listă delicioasă de cărți. Cu care recomanzi să începem și de ce?

Ce mult mă bucur că ai răsfoit așa în amănunt site-ul meu drag! Eu aș începe ca și părinte cu cărticelele de la Hand in Hand Parenting, sunt 8 booklets ușor de citit despre timpul special, despre joc, despre plâns, crize de furie și indignare și despre un instrument dedicate părinților, numit listening partnership. Le puteți găsi aici în engleză și în curând și în română.

Apoi, aș citi Rețete de Joc de Lawrence J. Cohen, pentru că acea carte ne introduce în lumea jocului, care este limbajul copilului. E o carte pe care o recomand din tot sufletul, eu am schimbat lucruri în relația cu copiii mei doar cu ajutorul exemplelor din carte, fără să fi avut încă acces la autor însuși.

Apoi, Lacrimi și crize de furie a Alethei Solter este una importantă, pentru că explică mecanismul plânsului la copii și la bebeluși și explică de ce e plânsul vindecător, de ce să îl acceptăm și cum să îl ascultăm.

Alfie Kohn, Parenting necondiționat este o carte bijutierie și ea, fiindcă este cea care a spus sus și tare despre iubirea necondiționată, despre cum pedepsele și recompensele sunt atât de toxice pentru copii și pentru relația cu ei.

Michael Thompson e grozav pe psihologia băieților, recomand cu mult drag Crescându-l pe Cain. Iar pe partea de prietenii și relații sociale ale copiilor, Prieteni buni, dușmani aprigi.

Dan Siegel în Parentaj sensibil și inteligent a făcut legătura atât de pe înțelesul tuturor între viața părintelui și cea a copilului, mai bine spus între copilăria părintelui și cea a copilului și ne face atenți la felul în care întâmplări din present reprezintă triggere pentru dureri de demult. Cartea are și o neuroștiință grozav explicate părintelui.

 

Crezi că dacă o mamă/familia reușeste să dezvolte și să sedimenteze stima de sine a copilului său acesta nu va trebui să vindece nici o rană? Crezi că trăim într-o perioada în care am reușit să evoluăm atât de mult mintal încât să fi reușit să creștem copii fericiți?

Eu nu cred în perfecțiune. Nici  în a părintelui, nici în a copilului. Cred că, oricât de mult ne-am strădui să fim părinți buni, tot vom mai avea scăpări. Stima de sine a copillui rămâne și se solidifică atunci când părintele repară greșelile pe care le face cu copilul și când îl tratează pe acesta cu respect. Cred că gradul de fericire al copilului depinde de stima lui de sine, care și ea depinde mult de felul în care noi ne raportăm la copii. Mai exact, copiii vor avea stima de sine bună atunci când noi, părinții le vom da pe de o parte, sentimentul că merită să fie iubiți, orice ar face ei și că sunt puternici și valoroși pe cealaltă parte. Aceste două lucruri sunt ingredientele stimei de sine. Despre ele vreau să povestim în detaliu sâmbăta 26 noiembrie. Fiindcă par ușoare, dar sunt, tare grele. Cel puțin, pentru mine sunt grele.
Este o replică în “Garda Felină”, când Chiara își întreabă fratele ce va deveni când va fi mare, iar el (Kyon) răspunde : “Fericit” – este acesta răspunsul corect pe care ar trebui să îl dea fiecare copil? Nu este de fapt succesul real al copilului devenit adult?

Cred că toți copiii își doresc să fie fericiți, cu siguranță!! Mi-aș dori ca ei să poată da acest răspuns, însă cred, ca și tine, că acesta este un răspuns al unui adult. Copiii în general îți spun că vor să fie astronaut, bucătar etc, fiindcă ei acum vorbesc despre prezent, despre preocupările lor de acum, despre puterile pe care visează să le aibă!

 

Dacă ți-au plăcut subiectele din acest interviu, cu siguranță o să-ți placă și conferința de sâmbătă, 26 noiembrie, a Otiliei: “Stima de sine a copilului tău” organizată de Centrul Părinții Spun Prezent. Detalii găsești aici.

Până atunci te las în compania unui zâmbet 🙂

otilia-6

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.