Îți mulțumesc.

Zilele astea îmi pun la îndoială calitatea umană. De fapt, e prima oară când mă încearcă sentimentul ăsta … și mă consumă într-un mod dezastruos.

După 17 ani jumătate, una din cele mai dragi și constante ființe din viața mea s-a stins: pisica mea. Știu că poate suna infantil („De ce ești tristă? /Mi-a murit pisica”), dar dacă nu ai avut niciodată un animaluț lângă tine nu ai cum să înțelegi.

Dar dacă ai/ai avut, știi. Știi că devine parte din tine. Știi că vă unește ceva, ceva dincolo de puterea noastră de înțelegere, o formă de atașament tacită, dar reciprocă. Și profundă.

S-a stins în absența mea, deși întotdeauna mi-am imaginat finalul împreună. Mi-am dorit să-i odihnesc osicioarele în iubita ei grădină în care și-a petrecut 17 ani din viață, lângă copacul ei drag, pe teritoriul ei din fața blocului.

Dar nu numai că nu am putut fi lângă ea, ci se odihnește cel mai probabil și într-un loc în care n-o să calc niciodată pentru că nu-l cunosc.

Din varii motive, mai ales medicale căci puiul meu a avut complicații la naștere, a trebuit să o relochez. A fost o decizie pe care am luat-o cu atâta durere în suflet, în aproximativ 3 luni, încât am construit în mintea mea și am nutrit speranța că, atunci când puiul crește mare, o voi aduce înapoi.

Dar nu întotdeauna primim a două șansă.

Am putea însă să învățăm o lecție: că, ar trebui, întotdeauna, să ne bucurăm de prima șansă, atunci când o primim.

Asta dacă ne pasă de ceea ce primim … sau ce lăsăm în urmă… pentru că și un simplu „era de așteptat” te poate ajuta să începi să pui la îndoială și calitatea umană a altora …

Și să te refugiezi în momentele de dragoste necondiționată alături de pisica ta…

Îți mulțumesc pentru cei 17 ani din viața ta. Sper că te-ai dus într-o lume mai bună și ne vom reîntâlni acolo.

Te iubesc, iubita mea.

Iartă-mă.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.